Salutat cu caldura de G. Calinescu, intr-o "Cronica (a) optimistului" din 1962, care remarca "inspiratia navalnica si uneori solemn exaltata" a acestui "temperament solar", M. a intrat ulterior in conul de umbra al interesului criticii, desi valoarea poeziei sale nu justifica aceasta atitudine. Pe rând ceremonioasa si aulica, spontana si elaborata, colocviala si ironica, confesiva si patetica in lirismul imnic (ce vine din postumele eminesciene) in care celebrarile erosului si ale fertilitatii solare cuprind divagatii mitologice, poezia lui M. a facut abstractie de fluctuatiile modei poetice si ale gustului public, condamnându-l la o relativa izolare. "Consecventa donquijotesca" (Alex Stefanescu) ce se aliaza cu un gen de lirism bazat pe o constructie adeseori complicata a poemului, cu numeroase ramificatii si divagatii imagistice sau ideatice, fac uneori dificila lectura. Intra in formula acestui lirism eterogen, ce imbina simplitatea si majestatea versetului biblic cu complicatia baroca si prozaismul specific unei parti a liricii moderne, o tendinta de a-si depasi natura confesiva a lirismului personal prin proiectia pe un plan epic, in care se agita un vast arsenal de simboluri, metafore si aluzii mitologice sau culturale. Tendinta e vizibila atât in "Confesiunea" (1970), "Datoria" (1972), "Confesiune patetica"(1976), cât si in sectiunea "Poeme de azi" a volumului "Tratatul despre spini si alte poeme" (1982). Parcele de lirism pur, in care natura solara a poetului se detaseaza cu usurinta, remarcabile prin profunzimea si simplitatea ce cristalizeaza adeseori in versuri aforistice, se invecineaza cu un lirism retoric, unde spontaneitatea invinge si o gândire febrila cedeaza initiativa cuvintelor ("nu pot gândi strâns, am un fluviu de vorbe"), torentul verbal ducând cu el si aluviuni prozaice ce nu intra totdeauna in rezonanta cu intregul poemului. Realizarile de vârf ale lui M. sunt de gasit in "Poeme europene" (1980), unde versul concentreaza resursele patetice ale acestei naturi confesive si in sonetele din "Tratatul despre spini si alte poeme" (1982), in care inspiratia sa digresiva si navalnica este disciplinata de forma riguroasa a speciei. Romanul poetului, "Edenul" (1980), este o constructie epica de nuanta autobiografica, naratorul identificându-se cu Iane Verga, personaj care reconstituie, intr-o carte cu titlu simbolic, spatiul paradisiac al copilariei si tineretii perecute la Orleanu. Deopotriva "roman" al unui roman si istorie a formarii unei constiinte surprinse in contextul transformarilor din lumea rurala de dupa ultimul razboi, "Edenul" evoca, in pagini dramatice, o epoca istorica, cu o dozare atenta a efectelor artistice si un realism ce evita, cu minime exceptii, tentatiile poetizarii. Fara atributul constructiei romanesti "Via" (1984) surprinde prin eleganta scriiturii, printr-o fina intuitie psihologica si prin câteva zone de lirism. Scriitorul se dovedeste in comentariile sale critice, publicate in "Tribuna României", ulterior in "Curierul Românesc", "al cincilea anotimp", sau in "Meridianul românesc" un om de gust, cu o buna orientare in domeniul literaturii contemporane.

 OPERA: Repaose,versuri, Bucuresti, 1969; Confesiunea, versuri, Bucuresti, 1970; Datoria, versuri, Bucuresti, 1972; Confesiune patetica, versuri, Bucuresti, 1976; Poeme europene, versuri, Bucuresti, 1980, Edenul, roman, Bucuresti, 1980; Tratatul despre spini si alte poeme, Bucuresti, 1982; Via, roman, Bucuresti, 1980; Turnul onoarei, poezii, Bucuresti, 1987; Aur si flacara, antologie de versuri, format liliput, Timisoara, 1996; Darul, poeme, Oradea, 1997; Iisus, eseu, Bucuresti, 1999; Cele sapte elegii ale destinului si ale rugaciunii, Bucuresti, 2002.