„La patru sau cinci ani visam robinsoniade. O coliba pe o mica plaja dintre lozii, la un cot al râului, lânga o bulboana la care vara mersesem impreuna cu surorile mele mai mari. Tot de acolo, din acea scaldatoare divina am retinut albul nud si misterul trupului de femeie. Nu era vorba de surorile mele, ele erau inca prea mici; se racoreau la râu, ca niste miniaturi de Batsebe, in acel loc mai ferit, Coca si Lia, dupa cum am retinut, si câteva Mariane, care erau inca de-atunci la liceu, sau studente. Ce singuratati de departe-mi muscasera sufletul ? Ce intoleranta-mi jignise libera alergare a copilariei incât ma visam acest gen de anahoret, retras din lume, intr-o coliba si gatindu-mi singur, un anumit fel de mâncare, intr-o tigaie, la foc mic, haiducesc si cersindu-i in fond, lumii, sau familiei, printr-o provocare, mila si indurarea ? Sufletul mi se apleca, de pe-atunci, ca o floare alba, dupa adierea religiei milei si-a indurarii... Insa fireste ca nu eram constient, nici consecvent precoce n-am fost, cum se zice, in acest sentiment. Desi retin fanatismul copilului religios, care lua in serios si ultima porunca a mamei, de felul cum trebuie sa te porti la biserica, sau vina pe care ulterior am resimtit-o la spovedania colectiva, de la scoala, in clasa intâia, când preotul ne scotea câte patru in fata „sa ne spunem pacatele". Ce pacate aveam noi atunci ? Pe câteva le inventam, copios, dupa stereotipele „genului": „Am furat, am mintit, nu mi-am ascultat parintii, m-am batut la gârla, asta vara, cu cutare"… Cei mai imaginativi (si era mai ales cazul meu) le inmulteau si cu altele, crezând ca numarul sporeste eficienta „tainei", iar Costache Ratoi/ al lui Fratian, in acel an, se lua dupa mine, spunând si el popii exact aceleasi pacate… Drept care ma pufni râsul, si preotul, intolerant, ma pofti afara din clasa. Cât am mai suferit ca-l suparasem, in felul acesta, pe Bunul Dumnezeu, nu pe preot; pe el eram furios si ma simteam jignit ! Am alergat prin locuri ferite si mi-am frânt inimioara spalând-o cu lacrimi amare !

Daca am fost un copil fericit ?! Nu stiu; nu cred. Temperamentul, imaginatia, m-au tras si pe mine spre locurile comune ale copilariei; mai ales jocul de-a oina pe un maidan, si apogeul acestui joc pe imensul imas de pe ses, unde pazeam si eu vitele, laolalta cu altii, si fiind duminica, atunci, impreuna si cu flacaii si fetele cele mari, o mândrie in plus.

De ce imi amintesc acest episod duminical ? Pentru ca a fost prima frustare provenita din neascultare. Parintii, in fapt mama, de-o austeritate severa, imi spunea, tine boii de lant si mergi cu ei singur; paste-i acolo unde-i iarba grasa si bogata, pe drumul dintre lanuri ! Nu-i lasa sa-si intinda boturile la popusoii oamenilor! Sa-mi aduci vita satula acasa, cu „desertul" sus ! Invatasem ce-nseamna „desertul" la vite si urmaream atent, cum urmareste lucratorul la strung spanul adunat in mormane, sa-i faca norma, burta dobitoacelor, care se umplea lent de ierburile pascute, de jos in sus, pâna când „se umplea desertul"! Si in general, poruncilor mamei m-am supus pâna la asfintitul vietii sale !

In acea zi indepartata, insa, slobozisem boii din lant si-i revarsasem, tentat de jocul galagios din apropiere, in cireada comuna, in turma cea mare. Imediat am si fost ales la oina, intr-o echipa; dar nu dura mult si se ivi primul conflict; faceam cu rândul „cine intoarce vitele" când o luau razna spre popusoaie, iar rândul meu trecuse; alergam liber si fericit dupa mingea aia; cineva insa n-a vrut sa fiu fericit pâna la capat: era un flacau voinic, bine sculptat cu muschi pe brate si piept, care-mi porunci „mergi si intoarce-mi vacile"/ eu i-am raspuns „Rândul meu a trecut", insa el, iarasi. Atunci eu i-am spus raspicat: „Peste rândul meu eu nu fac, nu ma duc !" Si flacaul acela m-a apucat, cum se zice de creasta, „cum adica, tu nu te duci, stai sa vezi !" „Nu ma duc, cum am spus, peste rândul meu", si m-am trântit la pamânt, prinzându-mi hainele dezbracate si traistuta cu merinde in brate ca si când m-as fi agatat de un pai pe o mare involburata. Bestia de flacau lovea inadusit cu picioarele-n mine sa ma ridic, sa ma duc dupa vite. Nu m-am dus, caci porunca lui nu era dreapta. Jocul pentru mine in acea zi s-a spart. Sau pentru totdeauna ?!! Deoarce scena avea sa se repete, identic, dar intr-un alt decor, la internatul de la liceul din Bârlad; facusem o data de planton, si cum rândul meu trecuse, in respectiva seara ma dezbracasem, nu atât sa ma culc, cât mai ales sa particip la hârjoana de glume spurcate si bancuri, din dormitor, dupa stingere. Dar auzind galagia „de sub paturi" veni pedagogul, sau elevul de serviciu din ultima clasa,"seful plantoanelor" nu-mi mai aduc tocmai bine aminte; si acela n-a putut sa se opreasca decât la patul meu… sau o facuse anume ?! „Avem nevoie de un planton voluntar, tu, M., hai n-o mai fa pe mortul, imbraca-te si treci pe sala ! Acelasi raspuns ca pe ses, si aceeasi frustrare pe care o resimteam: „Eu mi-am facut rândul; acum nu e rândul meu !" "Imbraca-te, elev, si treci unde ti-am spus, de planton !" „Eu nu ma imbrac !" Deci m-am prins cu ambele mâini de teava de fier a patului de campanie, iar seful plantoanelor din acea seara, vazând ca nu o poate scoate cu mine la capat, si furios la culme, ca nu-mi putea desclesta degetele de pe tablia patului, incepu sa loveasca-n pumnii mei strânsi bestial, cu bocancul , pâna ce obosi, ori se convinse ca totul era zadarnic.