Despre poezie, primul autor care mi-a soptit ceva si pe care incepusem a-l imita, a fost Alecsandri… Imi placeau pastoralele lui dulci/ moldovene, dupa cum putin mai tārziu m-am indragosit de vioiciunea, sau chiar de „hazul" poeziilor lui Topārceanu. Nu ajunsesem inca la Eminescu. Si, de fapt, inainte de Eminescu a fost Caragiale…

In clasa saptea, cānd s-a serbat cu mare tam-tam, in proletcult, „Centenarul Caragiale", profesoara de fizica Tasca (pe care ulterior am intālnit-o si la liceu la Bārlad) avu initiativa sa jucam si noi, copiii, deghizati in oameni mari, cāteva schite de Caragiale, dar si actul IV din capodopera marelui satiric, „O scrisoare pierduta". In schita „Vizita" l-am jucat pe obraznicul si prost- educatul Ionel, in tandem cu sora mea Tincuta, dar in „Scrisoarea pierduta", in care Tincuta era, de data aceasta, Zoe, „Coana Joitica", eu facusem furori in rolul lui Dandanache… "Si clopoteii…domnita mea, ma-nteledzi, imi tiue urechile…" Lumea cadea pe jos de rās, in sala caminului cultural, cu banci lungi, ca la praznice. Un singur spectator insa plāngea pur si simplu; acela era tata; plāngea de māndrie, pāna unde-ajunsesem eu „sa imit", si cāt de bine, lumea ilustrului Caragiale, care, ca nimeni altul, „biciuise atāt de crunt burghezo-mosierimea"si pe „exploatatorii poporului"…

Tata se afla, mi se pare, in faza care i-a si fost fatala, pāna la urma, cānd fusese tārāt in politica, dupa fuziunea partidului social-democrat (al lui Titel Petrescu), din care facuse parte inainte de razboi, cu Partidul Comunist, rezultānd Partidul Muncitoresc Romān, al carui prim secretar la comuna Zorleni fusese numit, nu ales. Dar om integru fiind, si mai ales „om de sat", cānd fu cu" strāngerea cotelor si trecerea la intovarasire", el lua apararea consatenilor sai, in echipele formate de la raion; care pe lānga cote, mai urmareau si rechizitionarea, fara bon de rechizite cel putin, a putinelor masini agrigole existente, cāte o machima pe ici colea, cāte o batoza actionata de cai, sau chiar cāte vreo relicva de tractor… Bietul tata, despre care s-a spus ca umbla pe-atunci cu pistol la el, ca un mic comisar bolsevic, in regula „luptei de clasa" cu un dusman nevazut, dar omniprezent, pāna la urma si-a frānt viata, fiind tārāt intr-o abjectie de proces penal si condamnat pentru o cauza care n-a existat nici o data… Impotriva lui au depus, asa cum se intimpla, multi din cei carora el le luase apararea, si din cauza carora, deci, fusese exclus si din partid: un partid- fantoma, de-atunci, pentru mine, si pentru totdeauna….

…Si mai ce citeam inca pāna sa ajung la liceu ? Erau romanele aduse acasa de Condella, sora mai mare, care urma la Bārlad, la Liceul „Iorgu Radu"; mi-aduc aminte cel mai pregnant „Rosu si negru" de Stendhal, dar si unele romane din colectia de 15 lei, care nu circulau clandestin inca, sau din „Aventurile submarinului Dox" („doxurile"); si cred ca din aceeasi perioada au fost primele carti de Jules Vernes, „Insula misterioasa", sau chiar si „Cinci saptamāni in balon," sau Daniel Defoe cu al sau „Robinson Crusoe". O mai faceam pe nebunul inca, proiectānd lecturi „grandioase", caci de la biblioteca din sat, nou infiintata, stiu ca am imprumutat la un moment dat „Istoria razboiului civil al Uniunii Sovietice", un volum gros de vreo 5-700 de pagini/format mare, pe care, in mod sigur, l-am inapoiat cum l-am si primit; abia daca-l rasfoisem, probabil… Dar tata, in functiile sale publice, inca in stalinism fiind, mi-aduc aminte ca ne-a laudat-o intr-o seara pe Mimi, fiica lui Mos Avram, croitorul care-o tinea de sotie pe sora lui Safta, ca „pictase atāt de reusit portretul tovarasului Stalin", luānd chiar un premiu la un concurs… Cred ca-n paginile acelui „razboi civil" eram curios sa-l"aflu" si eu pe mustaciosul de Stalin ! Nu l-am gasit, deoarece „cautarea" mea n-a fost decāt impostura.

Nu a trecut mult de la revelatia mea „cu Stalin si cu tot comunismul lor", si l-au arestat pe unchiul meu, Ion Grama, al carui nume de botez il port, fratele mai mare al mamei, care a si murit pāna la urma in inchisoare…Iar dupa el urma tata, si viata noastra n-a mai fost niciodata, dupa aceea, ce fusese pāna atunci. Iar lecturile zilei, Boris Polevoi/ Povestea unui om adevarat, Fadeev/ Tānara garda, Cernāsevski/ Ce-i de facut, Maxim Gorki, chiar/ Mama, sau Ostrovski/ Kak zakalealasi stal! – Asa s-a calit otelul, mi-au devenit, daca nu total dezavuabile, oricum, circumspecte de acelasi fals, si de un eroism contrafacut, al unei lumi care noua nu ni se potrivea; sau, si mai pe scurt, cu un mesaj „global" de neconceput in lumea noastra de" invinsi", totusi, si de umiliti…