Ma tem totdeauna de cuvāntul "prieteni". Totdeauna prietenii m-au tradat. Daca l-am iubit pe Iisus cred ca a fost o concordanta. Nimeni n-a fost mai tradat ca el. Niciodata. Si pe acest prieten al meu care imi face onoarea acestui web l-am banuit. Cred ca nimic mai rau decāt sa-l banuiesti pe cineva. Mai bine sa fii prost decāt sa banuiesti. Am inteles clar cānd acest prieten de web m-a atentionat ca in aceste confesiuni nu se face vorbire de nici un prieten…Nu am avut prieteni. Nu am avut prieteni in sensul eroic (Carlyle) in care eu am inteles acest cuvānt. Acel "dar mai vorbeste si despre dumneata decāt despre el" a fost o stare de lucruri. Am fost o fiinta patetica, deci proasta. M-am daruit tuturor prieteniilor. Am vorbit mai mult despre ei decāt despre mine. Nu am avut egoismul necesar. Un tāmpit. Si cu toate acestea imi amintesc de acele prietenii inocente la inceputul "carierei" mele de scriitor. Cred ca prietenul meu web face parte din aceasta categorie. A fost cea mai frumoasa perioada (cuvānt oribil!) din viata mea. Cānd credeam in prietenie…Ei erau mult mai maturi ca mine… Nu ca pe o lingusire, nu ca pe o compensatie am transcris autograful prietenului web la Exilul pisicilor… Auzi colo: exilul…Simptomatic. Orice scriitor isi traieste trista lui viata intr-un exil asumat… De ce nu ai scris in aceste pagini despre prietenie/ despre prietenii tai literari… Stii ca m-au urmarit vorbele tale, prietene ?!

Am trait prea mult. Am inteles prea mult. Destinul meu a fost unul prezumtios. Nu ciufut.A fost sa ma indragostesc (cu urmari !) de iubita primului meu prieten literar si extra-literar ! Ce fel de "prieten" mi-a fost acela ? Care mi-a "pasat" amanta sa primei mele iubiri ? Implicit, am devenit circumspect. Apoi am avut cultul unui prieten pe care multi ani l-am considerat (fara vinovatie) mai presus ca mine. Venea in casa mea si era sarbatorit mai mult ca mine. Si ceilalti prieteni vedeau acest lucru. Dar cānd mama mea/ Aristotel si Platon al meu/ mi-a spus cāndva: "Vezi ca prietenul tau atunci cānd tu bei mai mult decāt trebuie vorbeste altfel cu femeia ta !", am cazut pe gānduri.

Niciodata mama (care spre cinstea ei a adorat-o pe femeia mea: i-a fost prietena, nu soacra!) nu mi-ar fi atras atentia in acest fel. Si de atunci prezumtimia mea cu prietenii a sporit.

Sunt un om gelos ? Nu sunt nimic. Imi place sa cred ca in privinta prieteniei am ratat definitiv si total ca in atātea altele…

Si totusi… Am un prieten care mi-a tiparit Iisus fara sa ma implice… Si am tot soiul de prieteni care de-a lungul anilor m-au impiedicat sa fiu prezent cānd nu trebuia sa fiu prezent !