Pagina
12
AUGUST 2002
|
Pagina
12 |
|
AM CUNOSCUT PE... |
Nu l-am cunoscut niciodata pe G. Calinescu, n-am fost la el imbracati in costume nationale, asa cum mai târziu a presupus fantezia aproximativ deliranta a unui critic (Mircea Iorgulescu). Mai rau inca, n-am fost de fel pregatit pentru asemenea eveniment. In redactia „Contemporanului", unde am dat un intreg spectacol cu „taraniile" noastre jucate la fix, ni se selectasera poezii, care fusesera date pe loc la dactilografiat, si ni se facusera fotografii (asta ma interesa cel mai mult !), promitându-ni-se in numarul viitor o pagina intreaga de poezii, cu scurte prezentari si portrete foto… Mi-aduc aminte dezamagirea resimtita la Oasele, când ii smulsesem pur si simplu din tolba, postasului, revista „Contemporanul", la care eram abonati… si…ioc! Lefter atunci observa la Cronica optimistului
numele noastre. Era acolo vorbirea despre noi… Soldat fiind l-am cunoscut la Câmpulung Muscel pe A.E. Baconsky, aflat acolo intr-o calatorie literara „suprarealista" cu prozatorul Serban Nedelcu, dupa cum avea sa aprecieze el mult mai târziu. Dupa isprava cu Calinescu, cine nu ne-ar fi primit ! Insa eram total nepregatiti si „marfa" pe care o aveam, ceruta din toate partile, nu era chiar de cea mai buna calitate. Si totusi, ne-am dus, dupa aceea la Arghezi, care pe-atunci locuia in vila de la Piata Aviatorilor, tivita la intrare in caramida rosie. Mai intâi stabilisem cu fiul marelui poet, cu Barutu, o intâlnire la Martisor, iar a doua zi fusesem condusi in fata patriarhului poeziei din acea vreme…"Barutule, i-ai dus pe baieti la Martisor ? Cum i-au latrat câinii ?" Pastrez de la batrânul poet si o dedicatie pe o carte cumparata „la inghesuiala", din librarie, in chiar dimineata vizitei din Bdul Aviatorilor…
...Ajunsi la Galati cu dedicatia respectiva, pe care le-o aratam literatilor galateni ca pe un adevarat trofeu, unul mai hâtru, de la ziarul local „Viata noua", poetul Valeriu Gorunescu, daca nu ma insel, emise acest calambur: „Voi l-ati lamurit pe Arghezi sa se treaca la colectiv !" Avusese loc intre timp „istorica" mascarada cu cei peste 11000 de tarani adunati, sub rotonda salii de expozitie de lânga Casa Scânteii (special construita, daca nu ma insel, pentru „evenimentul" incheierii colectivizarii in toata tara), si in fata carora rostisera discursuri, alaturi de politruci, si oameni de litere si de arta, intre care Arghezi si G. Calinescu. Tudor Arghezi isi incheiase spiciul sau de marinea unei tablete de publicat la „Scânteia", soltic, ca deobicei, cu aceste cuvinte: „Din aceasta clipa ma simt si eu colectivizat !" Sau cam asa ceva ! De unde se nascu si calamburul temperamentosului poet galatean Valeriu Gorunescu… Era veselie mare pe oriunde treceam noi, supranumiti de noi insine „granzii", iar altii ne calificasera deja drept „campionii humorului" in acel timp rastignit, in care ce-ti mai ramânea de fapt, decât hazul de necaz, sau „râsu-plânsu" de mai târziu, al ploiesteanului Nichita Stanescu…Pe care, cunoscându-l in proxima calatorie la Bucuresti, l-am ambalat, cum se spune, mai ales sentimental, dar si Nichita tinea minte scrisul despre noi al lui Calinescu, pe valoarea in aur a unei „diplome a traznitilor"…Când apaream in redactiile revistelor din Bdul Ana Ipatescu toti se dadeau la o parte. Reprezentam un „fenomen"! Din pacate fara efecte vizibile de la distanta si pe termen lung… Dar pe Calinescu, personal, nu l-am cunoscut, desi am fi putut-o face…Insa eram total imaturi sau chiar „iresponsabili", distrându-ne otova, prin trenuri, hoteluri si restaurante, si pe la cenacluri pasagere, sau prin redactii, maimutarind lumea, si diferite situatii, si amânându-ne destinul. Separat de Lefter, odata cu armata, trecând prin Bucuresti, fireste, ca am dat din nou si prin redactia „Contemporanului".Cineva acolo mi-a spus: „Daca te-ar vedea cum arati soldat, Calinescu ti-ar spune acelasi lucru pe care se zice ca i l-ar fi spus in timpul razboiului poetului Corneliu Moldoveanu: Cu aspectul dumitale scazi moralul trupelor!" Si totusi, cineva mi-a soptit (George Muntean, mi
se pare) ca n-ar fi rau sa-i scriu câteva rânduri lui
Am coborât dupa aceea din munti la Suceava, sau am urcat la Suceava din Podisul Moldovei mele de Jos, de la Zorleni, dupa ce ma despartisem de Lica. „Dublul" meu Lefter ma tinea strâns de el inca.. Iar la Suceava l-am cunoscut pe Lucian Valea, si prin el toata gloria temnitelor comuniste, eliberate in curând de Ceausescu, in anii lui de relativa liberalizare si de respiratie „normala" a lumii românesti traditionale, cât mai ramasese din ea…Erau acolo poetul Traian Chelariu, profesorul Laurian Somesan, prozatorul George Sidorovici, la Radauti traia Teofil Lianu, iar la Vatra Dornei dramaturgul Ion Luca; din când in când eram prezentat celor ce veneau la manastirile din nordul Bucovinei de la Bucuresti, sau in orice alt gen de calatorii culturale…unui Constantin C. Giurescu, unui Vladimir Streinu, dar mai ales poetului Radu Gyr, a carui delicata amintire, de plop ce supravietuise uraganului, ma impresiona mult; pe urma Dinu Pillat , Vasile Netea, si multi asemenea lor. Toti se „reabilitasera", vorba vine ! Toti imi vorbeau, chiar când vedeau in fata „viitorul luminos", numai despre trecut. Deci, când m-am hotarât sa vin definitiv la Bucuresti, dupa ce facusem o escala de aproape doi ani si la Botosani, in redactia ziarului „Clopotul", caracterul meu era gata format.
Lumea „mare" de la Bucuresti nu m-a atras; nu-mi mai spunea nimic. Aveam deja lumea mea si marile ei umbre; eram pecetluit intr-o stema crepusculara, din care luminau totusi, intermitent, proeminente reliefuri. De aceea nici nu m-a interesat propriu zis devenirea mea intr-o lume ce era incompatibila, sau chiar sub nivelul marii mele interioare. Mi-aduc aminte ce impresie penibila mi-a facut Geo Bogza, când l-am cunoscut intâmplator. In afara de Nichita Stanescu, sau poate si de Marin Preda, si de Mircea Ciobanu, nici unul din idolii noului moment nu mi-au lasat vreo impresie deosebita. Ma furisam printre dânsii absent, si unii ma vedeau „arogant", chiar numai si pentru faptul ca „scrisese Calinescu despre mine". Sau si pentru faptul ca A. E. Baconsky, când ma revedea la Uniunea Scriitorilor, statea de vorba intr-un colt, minute in sir, numai cu mine. Dupa ce trimisese „potera sa" sa ma caute in tot Bucurestiul, si sa ma duca la dânsul; si dupa ce ma recomandase la „România libera" lui Octavian Paler …"sa aiba grija de mine" (dupa moartea lui A.E.B. la cumplitul cutremur din 4 martie /77, mi-aduc aminte ca Dl Paler m-a tras deoparte pe holul Salii Palatului, unde participam in aceasi an, prin luna Mai mi se pare,amândoi la Conferinta Nationala a Scriitorilor, sa ma asigure si mai mult de afectiunea pe care Baconsky o avea pentru mine); in toate scrisorile lui din strainatate nu uita sa-si reimprospateze rugamintea, ca redactorul sef de atunci, al „României libere"sa aiba grija in mod deosebit de mine; „ in fond, tara asta plateste stipendii atâtor semidocti: fotbalisti sau si de alte categorii; de ce nu i-ar plati si unui poet ceea ce i se cuvine in anii formarii sale !" spunea A.E.B. Iar mie, personal, cu prilejul singurei vizite ce i-o facusem acasa, in rafinatul sau „apartament de arta" (Arghezi) din strada Dionisie Lupu 12-14, mi-a spus: „Calatoreste, poete, cunoaste tara aceasta minunata, pe banii lor, caci ei nu vor sti niciodata sa investeasca intr-un poet cât trebuie !" „Printul Baconsky" dixit/ fara a-si ascunde dispretul suveran fata de „Ei"! Era in acelasi timp când, fiind inclus pe o lista de participanti la o intâlnire cu scriitorii a lui Ceausescu, A.E.B. ii spusese deschis, si cu tot curajul si orgoliul sau de veritabil scriitor, tartorului mini-revolutiei culturale de la noi: „Cenzura sunteti Dvs.,domnule presedinte", drept care daduse subiect de meditatie securistilor de pe holuri, din pauze: „Ce-ati vrut sa spuneti, când v-ati adresat astfel tovarasului secretar general al partidului nostru ?" Baconsky le-a replicat ca el s-a adresat presedintelui tarii, si l-a parafrazat pe Pillat din Pont: „Ceea ce am spus am spus!" Raspunsul organelor/ la indicatia „tovarasului", probabil, care inca mai avea o adevarata spaima fata de curajul inteligentei culte, fu prompt: desi asteptase de mai multe luni un pasaport, acesta i se aduse lui A.E.B. a doua zi la domicilu, inmânându-i-se aproape „solemn"! Vreau sa spun, scurt, in ce ma priveste, ca sentimentul inculcat de tatal nostru inca din frageda copilarie la Zorleni, in umbra Casei regale de alta data, ca noi am fi fost fata de restul lumii „altceva", l-am resimtit bine reactivat in lumea literara, din Suceava si pâna la Bucuresti, unde m-au insotit tot timpul o serie de oameni rupti de serie, dar mai ales „cu un trecut inconfundabil". Eram de partea lor printr-o constructie sufleteasca anume, si-am ramas ca „unul de-al lor" tot timpul. Când, in sfârsit, la Valea Vinului, intr-o vacanta, l-am cunoscut si m-am imprietenit si cu Teohar Mihadas, proverbialul Teohar, sau chiar legendarul Teohar Mihadas, profilul meu dadea pe dinafara; caci eram un reactionar convins ! In rest, cine m-ar fi putut sui in constiinta mea mai sus ca acestia; de la G. Calinescu si Arghezi pâna la Baconski si Teohar Mihadas ? Poate numai prietenul nostru beraldic,Cezar Ivanescu! Un om atât de complicat si de complex, sau aproape un fenomen, in toti acei ani cazniti, al caror cumplit rechizitoriu Cezar il „iscalea" din mers, nu doar cu poezia lui, ce n-a semanat niciodata cu toate „porcariile" ce se publicau prin reviste, dar mai ales cu peripateticile noastre, de jur-imprejurul Bârladului din amintire...Dar el poate fi un capitol aparte din cartea aceasta a vietii, si a mortilor noastre succesive, in fond ! |
|
|
