Propriu zis, dupa venirea la Bucuresti nu am mai avut ceea ce s-ar putea numi viata personala. Toate s-au facut zob. Nici cea de a doua casatorie nu mai tinu, cu tot cu jucaria ei erotica numita Lenus. Am târât-o in schimb, pe aceasta, pe nedrept dupa mine pâna la Bucuresti, cu o escala penibila pentru ea la un liceu din Bârlad, unde s-a intâmplat sa fie colega de cancelarie cu prima sotie (iar ea nu era decât profesoara de sport !), iar la Bucuresti am avut, fireste, alte prioritati. Am locuit un timp intr-un mic hotel de pe strada Matei Millo (pe lânga Teatrul Mic), iar apoi imi gasisem o ruda, un verisor cu biografie, devenit in romanul „Edenul" (scris mult mai târziu) aventurosul personajul Virgil Medaru, la care am stat nu mai mult de un anotimp in gazda, si la care l-am adapostit putin timp si pe Cezar Iv., caci in final am preferat culantei mele rude, o mansarda din centru (varul meu dobândise un apartament cu trei camere la mama dracului, in Titan, pe la Catelu) pe lânga un atelier de pictura, care-i apartinuse pâna la moarte pictorului Paul Miracovici. Atunci devenise un fel de salon de tranzit, sau chiar si azil de noapte, pentru lumpen intelectualii de teapa mea si a altora. Nu mai comentez.

De aici am fost chemat si cercetat prima oara la Securitate, intr-un obiectiv situat vis-a-vis de Politia Capitalei, putin mai sus de actuala Cinemateca. Le-am râs in nas, când mi-au pus in fata un voluminos dosar, gata intocmit pe numele meu („Râdeti, râdeti, azi Securitatea a devenit un fel de sora de caritate, nu stiu ce fel ati fi râs acum zece ani !" mi-au spus securistii anchetatori; erau doi, si-au innodat ancheta timp de mai multe ore, cu schimbul, intr-o camera fara ferestre, cu un singur bec, si-un fel de pupitru, cu un singur scaun pe care am stat eu); in baza voluminosului dosar pus in fata mea, dar pe care nu l-au deschis nici o clipa, mi-au spus ca as fi putut fi chemat in fata instantelor judecatoresti „si mâine".

Naiv, am crezut tot timpul, si dupa aceea, ca mi se servise o amenintare de rutina, iar respectivul dosar nu era decât o mascota. Fals ! Dupa cum am putut sa ma conving mult mai târziu, prin 1996, când s-au publicat primele extrase din dosarele aflate-n arhiva Securitatii, totul fusese cât se poate de adevarat, daca nu chiar inspaimântator de adevarat. Trecusem printr-o mare cumpana, dar Ingerul ma tinuse pe punte, si pe panta aceea, de mâna. Nu m-a lasat sa cad. Dealtfel, au fost anii când m-am intors la Biserica dus de mâna aproape, ca un copil, de noul prieten, pe care mi-l facusem pe-atunci, minunatul poet si frate, Daniel Turcea. El era un neadaptat si-un dezmostenit ca si mine in comunism. Arhitect de profesie, cu o repartitie la Botosani, de unde eu tocmai sosisem, nu se dadea dus nici ars cu fierul, din Bucurestii afirmarilor noastre literare. M-a carat dupa el prin toate bisericile mai vestite din Bucuresti, sau mai exact din Bucurestii de altadata, sfârsind la Antim (cea mai mare manastire ungro-vlahica), unde m-a prezentat parintelui arhimandrit Sofian Boghiu.

De aici inainte pot spune ca viata mea capata un alt curs, caci o alta fervoare a pus stapânire pe sufletul meu. As putea sa o rezum printr-un vis, pe care l-am avut putin dupa aceea; in orice caz, dupa ce ma impartasisem din nou, la Cina cea de Taina a Mântuitorului, cu sfânt trupul si sângele Lui; deoarece lucrul acesta nu-l mai facusem din copilarie…

Visul fusese asa: Se facea ca era duminica, dupa liturghie, si pâlcuri-pâlcuri lumea se apropia de preotii din biserica, iar eu stateam ca deobicei retras la o parte; tot timpul am trait dupa revenire, o sfiala de nevindecat, in Biserica lui Hristos. Si atunci veni El la mine si mi-a spus: „Te stiu. Te cunosc si te urmaresc. Tu esti cel care-l iubesti mult pe Eminescu. Si noi il iubim. Dar noi amândoi vom mai avea de vorbit si altele."

Nu mai stiu daca m-a binecuvântat sau nu; dar in duminica urmatoare, reala, nu mica mi-a fost mirarea sa-l descopar pe Iisus, din visul meu, sub chipul noului vicar patriarhal Vasile Ploiesteanu, pe care niciodata pâna atunci nu-l mai vazusem la fata. Era uns chiar atunci in ierarhia ecumenica, si chiar la biserica manastirii Antim (cea mai importanta manastire ungro-vlaha din ortodoxie, aveam sa aflu cu timpul, când tot acolo ne-am cununat religios, o singura data, cu singura mea sotie de drept religios, Elena, gratie parintelui Sofian, fireste)…

Astfel, viata mea isi descoperi centrul ei de greutate dincolo de rautatile oricarei zilei, si-n deplina armonie cu visele si aspiratia unei unice si desavârsite cautari. Nu pot spune ca m-am canonizat, sau ca am devenit, cum se spune (horribile dictu !), un practicant ortodox. Dar niciodata nu am mai fost dupa aceea indiferent de Hristos. Dimpotriva. Nu m-ai fi cautat daca nu m-ai fi gasit, cuvintele lui Blaise Pascal (cineva le-a atribuit Sfântului Augustin !), mi s-au potrivit foarte exact si mie. Insa eu n-am practicat ceea ce se numeste pariul lui Pascal / in care Dumnezeu este un personaj intre daca si dar daca…O, nu ! Câstigul meu este ultima claritate a unei convingeri, pe care as putea-o circumscrie acelui faimos vers al lui Odysseas Eltis: „Iar ca sentiment un cristal."