Ceea ce in realitate nu s-a intâmplat decât iluzoriu. Fiind un caz atipic pentru un scriitor/ mai ales pentru un poet, sa-si refuze din start succesul ! Tocmai el, care de regula, si prin orice mijloace, isi exhiba public talentul, nu de putine ori fortând nota, construindu-si cu asiduitate legenda, spre a se face remarcat. In ce ma priveste am luptat, dimpotriva, cu toate fortele impotriva „cultului personalitatii" mele, daca pot spune asa; in schimb am celebrat Poesia ca generalitate inefabila, si-n numele ei am clamat numele celor mai mari poeti ai timpului, sau si dintotdeauna. Faptul de-a ajunge sa-l inteleg pâna in ultima fibra pe Eminscu si tragica lui viata, drapata si-n melancoliile mele de „om neinteles", mi s-a parut, cel mai adesea, de-ajuns; de aceea, uneori l-am si propagat pe Eminescu pâna aproape de delir…Si pe altii, alaturi de el, si-n linie dreapta...Obsedat de geniu si de manifestarile pâna-n litera mica si-n virgula ale Geniului…

Tot timpul am vorbit cu superlative, mai cu seama despre altii, si mai ales, despre unul anume, a carui personalitate am si „nominalizat-o" in scris, la Premiul Nobel Pentru Literatura!

„Dar mai vorbeste si despre tine, poate ca ai chiar mai multe argumente ca el!", m-a interpelat agasat, cineva, cu ani in urma, intr-o mare redactie…Sau mai recent, o ultima doamna din biografia mea: „Pretuieste-te mai mult, Domnule, si lasa-i pe altii sa se descurce singuri; ei crezi ca o fac pentru tine la fel de sinceri?!"

„Pretuieste-te mai mult, Domnule!" Lucrul acesta mi-a rasunat la un moment dat alarmant, ca o teribila voce interioara…Când o mai auzisem si-n ce delicate imprejurari? Marin Preda, când l-am cunoscut, s-a interesat ce prieteni literari aveam; iar atunci când i-am raspuns ca-i pretuiesc deopotriva pe toti scriitorii, el s-a mirat.

Dupa ce mi-a aparut prima carte „la el", in editura sa, si s-a oferit sa ma propuna pentru Premiul Uniunii Scriitorilor, iar eu i-am raspuns: „Ca si când l-am si luat", el s-a mirat din nou. De aceea, probabil, când am mers iarasi la dânsul, sa tiparesc o noua carte, l-am gasit si mai contrariat, caci mi-a spus: „Fa-ti presa, monser, asa nu mai merge; ai tiparit deja o carte buna; fa-ti presa, fa ceva!" „ Cum adica ?!", m-am mirat eu ca prostul. „Fa-ti presa!" a repetat marele scriitor, care, fireste, stia cum devine cazul ca sa devii scriitor, cât de cât cunoscut, sau cel putin, intrat in clasamentele clipei !

Am lasat totul la intâmplare. M-a agasat ideea de a-mi „face presa". Când, intr-o dimineata, un scriitor, altfel destul de onorabil, cu o buna cota de popularitate, caruia ii oferisem un exemplar din cartea ce tocmai imi aparuse atunci, m-a tras cu el la o cafea si mi-a spus „Hai, spune-mi, ce vrei sa scriu despre cartea ta?" am ramas blocat! "Pai n-ati citit cartea?!" „Si chiar daca as fi citit-o…Tu trebuie sa stii mai bine ce ti-ar place sa se spuna despre cartea ta…" A platit el cafeaua, dar de scris despre cartea mea nu-mi amintesc sa o mai fi facut.

Cred ca lucrul acesta l-am inteles gresit. Intre scriitorii cei mai sclifositi timidul care sunt trecea drept arogant. De aceea am si avut parte de tratamente sumare, sau si de injuraturi aiuritoare. Un critic, altfel tenace, iar pentru unii si foarte elocvent, a scris despre mine cu toata furia, de parca i-as fi regulat nevasta, mi-a spus cineva.

In fine, toate ar fi mers „cum stateau"; dar mai ales in acea zi, când, lamentându-ma ca deobicei, din nimic, pentru un banal insucces, ocazional, inginera mea de suflet, sotia mea deci, mi-a aplicat acest implacabil verdict: „Poate ti-ai construit despre tine o imagine care nu corespunde in totul realitatii; stai, nu ma intelege gresit!"Stiam, dealtfel; observasem mai de mult timp ca sotia mea dupa casatorie nu-mi mai citea cartile nici din „obligatie" cel putin. Cum sa fi „stat" din moment ce am inteles totul foarte exact; cu o viteza aiuritoare am inteles ce poate gândi omul comun, omul „de bun simt"; un om oprit la intâmplare pe strada, despre unul ca mine…Revedeam peste ani definitia ratarii, dar cazând pe grumazul meu intelectual, acum, ca o ghilotina!

In ce punct am clacat ?! Când m-am tras din marsul intempestentelor mele, pe dreapta, si am devenit un voyarist oarecare, al propriei mele deveniri ? Un om din acestia „comuni", când aterizasem in Bucuresti, si-am stat la gazda la el, un nea Virgil, var de tata, ma facuse si el atent, ca si Marin Preda, dealtfel, pe care el il pretuia si-l considera scriitorul generatiei sale…"Acum inteleg, mi-a spus nea Virgil, ca tu ai venit la Bucuresti ca Balzac la Paris. Ai venit sa cuceresti Bucurestiul. Nu vrei sa te scoatem in lume ? Am un prieten care a fost coleg cu el la scoala de jandarmi cu Eugen Barbu. Iar acela are o revista… !" Fereasca-ma sfântul!!! Ma intâmpina iarasi solutia imposibilului!

„Fugi, domnule, de-aici, ma descurc eu si singur…" „Dar sa te intereseze si partea materiala", mi-a replicat varul meu. Pe mine ma interesa dragostea si iubirea in toate ipostazele ei, credeam. Banii ca banii. Aveam stabilit un canon in toti acei ani: tot ce vine de la poezie se duce pe poezie si pe iubirea de poezie…cum sa-ti cumperi ghete pe banii primiti pe o poezie, caci ii trageam cu butada atribuita lui Eminescu: „Haine, ghete si pantofi", adica: „Heine, Goethe si Petofi Sandor…"

Crezusem ca interzic eu ceva in numele Iubirii ? Ce anume poti interzice in numele unei forte divine? Iubirea si moartea nu le putem opri sa-si faca treaba atunci când le vine timpul. Singur stipulasem acest adevar, când Irina venise la noi, intr-o buna zi, cu acel baiat, sa ni-l prezinte: „Prietenul meu". Putin mai incolo plusa: „Logodnicul meu! Stii ca noi ne vom casatori ?" „Asta inseamna ceva serios", le-am raspuns. „Asteptati clipa cea buna; treceti cu inteligenta peste clipa cea repede!" Teorii…