Am abolit trufia. Exacerbatul orgoliu al tineretii s-a estompat. Cautând o carte anume în raft (pe care nu o gasesti niciodata atunci când o cauti) am dat peste un autograf pe o carte anume.Stiam ca am primit de-a lungul vremii si autografe. Nu le-am cerut nimanui niciodata.N-am fost, vai, ceea ce se cheama un „colectionar de autografe”. Atâta mi-ar fi mai lipsit. Eu însumi am dat autografe atunci când nimeni nu mi le-a cerut. Acum îmi pun eterna mea întrebare de poet când ma aflu în dificultate: Eminescu va fi dat si el autografe ? Vai, nu ! Altfel, s-ar fi retinut cel putin câteva ca si documente. Povestea cu regina Elisabeta/ alias poeta Carmen Silva e de domeniul folclorului de bodega; cum ca poetul i-ar fi remis un manuscris al poetei cu aceasta dispretuitoare însemnare olografa: „Esti regina României însa nu a Poesiei!” O regula de bun simt si o evidenta dealtfel l-a pus la lucru pe colportorul de serviciu. Pe vremea lui Eminescu era moda albumelor în care poetii îsi transcriau câte o poezie autografa. Eminescu nu si-a tiparit singur nici unicul volum ce i-a aparut/ fara voia lui, în timpul vietii. Vremea noastra a devenit o cursa insuportabila a tipariturilor de poezie. Dupa sarcastica observatie a lui A. E. Baconsky unii tiparesc mai mult decât scriu. Din pacate, sau din fericire am scris/ scriu înca mai mult decât tiparesc.

Al treilea autograf primit fara sa i-l fi cerut a fost de la Nichita Stanescu în redactia fostei reviste „Gazeta literara”. Îmi aduc cu placere aminte cum singur a scos exemplarul nou-nout din „Dreptul la timp” (erau exemplarele de semnal) si mi-a scris pe el „salutul unui coleg de generatie, Nichita Stanescu/ si o urare de mai bine. Datat: 1965. În aceeasi ordine pun primul autograf pe care mi l-a scris Cezar Ivanescu pe primul sau „Rod”, „Dragului meu Ion…aceste pagini simple”. Datat: 10 VIII 1968. Înca nu-si „celebrase” nebunul scris gotic de mai târziu.

Nu stiu de ce, dar niciodata nu am simtit nevoia de amintiri literare, si cu atât mai putin la acest nivel, absolut conventional, si de regula nesincer; prea histrionic în cel mai bun caz, sau de un patetism intersat/ pe cât de neinteresant.
Si totusi, de-a lungul vremii am fost surprins sa primesc si alte câteva carti cu autografe din partea autorilor fara sa le fi cerut personal ori sa fi visat adesea la ele. În ordine cronologica îl voi pune pe acesta al lui Alexei Rudeanu pe prima sa carte „Exilul pisicilor”:  

Mi-aduc aminte ca m-a suprins tonul sincer si „pagubos” al continutului care cadea exact pe coarda mea cea mai sensibila …de atunci si pâna în zilele noastre…SINGURATATEA…Veacul nostru comun de singuratate…Apoi am primit de la Botosani prin posta acest autograf pe o carte a unui tânar poet care mai întâi ma cautase la Bucuresti, mi se pare, si ma gasise acolo unde se cuvenea / adica într-o mansarda din str. Aviator Petre Cretu in Cartierul Domenii, totusi… singur si…asteptând sa se întâmple Minunea ! Exceptionalul Corneliu Popel îmi scria:” Poetului si „blândului” prieten Ion Murgeanu, aceasta carte despre Adevar, aceasta carte de imnuri ridicate Poeziei Române, aceasta carte despre Libertate, aceasta carte spusa cu glas însetat de Moarte, azi, când trebuie sa ne închinam, Corneliu Popel. 16 iunie 74 Botosani. Cartea era „Fratii mei blânzi” si era scoasa la Junimea din Iasi, marcând aparitia tipografica a unui mare poet tragic (noul Labis/ spera toata suflarea moldava la Iasi), care a si murit tânar dealtfel, si "însetat de Moarte”, ca de-o a doua Fiinta a însasi Poeziei.

Foarte foarte târziu, dar în aceeasi ordine a „increatului”, am primit la redactia revistei „Tribuna României” cartea de „Poezii” a Anei Blandiana, ce tocmai aparuse în Biblioteca Pentru Toti a Editurii „Minerva”. Datat: 31 aug 88 – 22 mai 89 / probabil durata în care se tiparise cartea pe care mi-o „închina”: „aceasta carte îndelung tiparita, împreuna cu prietenia mea plina de o stima reala si de o adevarata colegialitate – Ana Blandiana”. Eram la rascruce de vremuri si întâmplari care în curând aveau sa exploadeze odata cu toata mamaliga româneasca de marimea metaforica a”lunii” lui Mihai Beniuc. Ne simteam solidari în aceeasi cauza a sfârsitului de leat si de era - care nu se dovedise deloc a fi pâna mai ieri si efemera…Iar dupa evenimente, la Editura Cartea Româneasca, vechiul meu prieten si editor Mircea Ciobanu, cu acelasi gest de alt/an a lui Nichita Stanescu, scoase din geanta (din exemplarele de semnal) cartea sa de „istorii” „Tânarul bogat” - pe care, cu simplitate mi-a scris, si neprefacut: „Fratelui Ion Murgeanu aceste povesti dintr-alte vieti ale vietii, cu dragoste, Mircea Ciobanu 1993".

Îi dezvoltasem poate supozitia mea, ca din toate scripturile Noului Testament, în pericopa cu „tânarul bogat” care merge la Iisus întrebându-l ce trebuie sa faca pentru a cuceri viata vesnica …as fi fost eu însumi, dintr-o existenta anterioara ?! De aceea si sunt sarac si încâlcit în noua mea existenta ?  Oricum lucrul acesta ma bântuie si acum; dupa ce, deslusind taina si parabola-n serie a Cuvântului Întrupat, - mai am înca de pastrat „bogatii multe”, si nu ma las rupt de nimicnicia acestei vieti si-a acestei lumi, ca sa pot sa urmez strict si temeinic Calea si Adevarul. Deoarece, - iarasi, vorba poetului Nicolae Labis, un idol al tineretilor noastre: „Dar pamântu-mi leaga fragezii genunchi.”

În fine, pe-o masa din ultima redactie-n care am lucrat, lânga biroul meu stralucea mat o carticica având pe un titlu „hemeopatic” mari promisiuni „terapeutice” fara injectii în vena:” Radiografii pentru succes”. Am luat-o si am citit-o atras ca de o aparitie miraculoasa (deoarece era aruncata acolo neglijent si aleatoriu), si dupa ce am scris despre ea, sau pornind de la ea, („Despre succes în vremuri de tranzitie”), m-am trezit cu un exemplar din „Radiografii pentru iubire” (de data asta), cu un autograf din partea autoarei; înca nu ne cunosteam: „Dlui Ion Murgeanu, cu dragoste, Silvia Cinca 1995.

În fine, daca primul autograf supus marilor întîmplari de exceptie îl primisem din partea lui Tudor Arghezi, printre ultimele le-am primit de la fiul acestuia, Dl Barutu T. Arghezi (care nici nu-si sclifoseste cel putin poeticescul sau nume „bizar” si „fara calendar” în transcriere cu „tz”) , caci si-n scris ca si-n grafie sta pe talpile de aur ale Tatalui sau. Bun român la Lausanne, unde traieste de ani de zile, ne trimite si noua când poate „câteva drumuri de condei prin lume, cu bune gânduri românesti”.

As încheia aici victorios dar cât de orgolios ! În fond atâtia îsi fac din autografele primite tot atâtea certificate de buna purtare-n societate iar în literatura de talent. Iluzia ce ne refuza se compenseaza prin astfel de "zburdalnicii” ale clipei. Eu, dimpotriva, as scrie mai curând o „mica istorie critica a prieteniilor literare prin autografe”. As sui, astfel, din subsolurile bibliotecilor, si-a mult prea eclecticei mele biblioteci de lucru de acasa, atâtea carti cu autografe primite de-a lungul vremii si a vremurilor…redistribuindu-le un loc mai de cinste.

Ce studiu de fina psihologie s-ar putea obtine transcriindu-le numai. Pe lânga maestrii incontestabili ai genului, cavalerii penitei de exemplar daruit prieteniei (ceremonialii poeti, dar si pateticii: Lucian Valea, Teohar Mihadas, Gheorghe Istrate, Radu Cârneci, Marcel Agafton), atâtea cohorte de”ocazionali” care vor sa-ti atraga prietenia ori sa-ti câstige bunavointa, nu atât de-a le citi opusul, cât pentru a scrie ceva (si) despre dânsul, ca individ ce pare c-a învins natura !

Meseria scrisului ca iluzie ce pre multi ne refuza… plina de riscuri în aceeasi masura cu mersul descult prin iarba la vremea alaptatului viperelor tinere… Autografele de la tinerii poeti de exceptie graiesc însa pe un alt ton / al viitorului care între timp s-a si întâmplat. As fi putut de pe-atunci , primindu-le si citindu-le, sa ghicesc ce se poate întâmpla cu ei ca si cu mine, în…urmatorul cincinal din…patru ani si jumatate… Ei au darâmat sistemul prin persuasiune, sprijinindu-se totusi si pe…fragezii „nostri” umeri. Cinste lor si viitorilor ce înca mai au dupa cutremur de demolat câte ceva în lumea care, în prezent, cere si primeste autografe de la fotbalisti si dileari de tot felul. Iluzia ce ne refuza de data aceasta ne si acuza ! Divertismentul înghite fara s-o mestece fin subtilitatea poeziei eterne. Vulgaritatea ultragiaza limba: limba sfânta si-nteleleapta, limba vechilor cazanii…Pe la poarta lor taranii spun bancuri de la televizor. Tot mai des se pune întrebarea: „La ce bun poezia în vremuri de ciuma ?” Cultura generala sta în genunchi pe nuci sau pe graunte în concursuri gen „Vrei sa fii miliardar ?”  Lansari de carte cu piscoturi si cu vin spumos. Sampanie cu înlocuitori…

Doresti si tu un autograf pe-o carte ? Nu. Mai bine unul pe-un tricou de fotbalist. Si cum sa fie altfel, daca un lider politic (din cei mai „pozitivi”/ un Stolojan sa zicem), întrebat daca mai citeste si altceva decât bilanturi financiare sau rapoarte de la Banca Mondiala, face moderatorului cu ochiul: „ Ce, esti prost ? Cine mai are vreme acum de romane ?"